A
trebuit sa fie necesar ceva timp pana sa conturez bine inconjurul, culorile si
locul. Percepeam definirea exterioara a formele, si a culorile, insa legatura
cu ceva cunoscut, familiar era grea. Am dormit in padure asezat cu nesomn peste
iarba uda de toamna.
A fost sau sunt naluc. Am incercat sa gasesc obisnuinta
cautand in lucruri. Am cautata ordinea, am cautat familiarul in aceleasi lucruri
ce parca nu imi apartineau chiar daca erau aceleasi. Simteam inauntru cum ceva
vrea sa rupa, sa sparga locul moale cautandu-l pentru a evada in distrugerea
echilibrului si a ecoului gol.
Priviti de apoape peretii aveau mici crapaturi, mici locuri
unde golul putea sa treaca dincolo de ei, lasand loc sa intre caldul de afara. Acolo
e primavara, e cald si ploaie.
-Ce
este aici? Ce pamant este acesta? Cine vorbeste? Sau vorbesc?-
Erau alte intrebari ale altor cuvinte. Cuvintele mele se
oprisera in fata imaginii. Era locul unde a stat, unde si-a pascurs viata si
apoi a disparut. A inchis ochii si-a disparut. Raze din prezenta ei inca sunt
aici, asa cum si eu sunt fara raspunsuri. Voi incerca sa parcurg culoarul spre
iesirea din aceasta incapere a casei, trecand pe langa masa cafenie peste care
este asternut ca un gand polenul scurs de fluturii timpului, atingand cu palma
dreapta lemnul scaunului, insa nu inainte de a-mi aseza privirea spre locul
unde ea inca era, asezandu-ma ca dintr-o lunga cadere in fotoliul ce pazea
tocul usii. Am vrut sa-mi inchid ochii sa privesc in fantasme si-n naluciri de
peste timpul trecut, de peste anii ce-au distrus, insa ceva imi tinea ochii
deschisi intr-o halucinatie fara vreo noima: era ea. Asezata dincolo de
crapaturile fine ale peretilor.
A fost o nalucire. Mi-am amintit cantecele, versurile si
strigatele. Mi-a adus aminte copilaria si placearea a nu avea. Gustul putin.
I'll simt cum cauta moalele si nedumerit ma urmez iesind
te sub tocul pazit de fotoliul din care ma ridicasem alergand fantasma, naluca
ei. Am uitat versurile, am uitat de ce ca un om rabdator uitat de cei iubiti.
Sunt inca singur aici pornit dupa ea. As putea sa va spun
cum a intins mana-i alba dupa a mea si m-a luat cu ea dincolo de aceasta
asezare. M-a dus peste natura, timp, peste o durere vesteda si clara. Era
durerea ei si ma durea pe mine, intr-un alt mod, intr-o alta rezonanta.
Timpurile difereau: al meu era trecut, al ei prezent. Ea traia aceasta toamna,
eu primavara ocupata de toamna. Sau poate eu traiam toamna asta si ea primavara
ce va fi invins aceasta toamna. In plimbari alergate dupa ea, dupa iluziile
razelor ei si dupa galbenul din parul ei natura m-a inconjurat cu un abur dens
ce-mi linistea durerea.
Acolo era un loc unde eram inmormantati. Eram noi toti.
Eram multi. Era campul, era pustiu.
Eram inconjurati de un abur dens neasemuit cu ceata. Aerul
usor umed se incalzea cu fiecare respiratie.
Cu fiecare parte inspirata din abur eram mai departe de acea durere.
Ploaia se va fi oprit cu mult inaintea ajungerii aici insa inca e prezenta ca o
stafie deasupra mormantului unei civiliatii asa cum noi stateam in natura unui
eden tomnatic parasit, deasupra mormantului nostru. Noi...dar care..caci sunt
eu. Atat. In ritm de picaturi mici, rare ca aerul striga departarea cu pomii
ei, cu aerul si cu necunoscutul ei. Aici cred ca se ascunde el, se aud vocile
cu cantecele lor.
-Aici
esti tu singur. Eu nu sunt acolo…-
Din nou ma infior si inchid ochii sa plec in fantasmele
mele, in povestile din care gust zambetul si nebunia ultimei clipe. Sa-mi
amintesc luciditatea, sa fug nebuneste din aceasta nebunie prin nebunia
luciditatii unui nebun ce-i ingropat sub pamantul din care este rasarita
aceasta iarba peste care m-am asezat inchizand ochii. Pamantul e drept si neted
intinzandu-se pana la baza unei cruci lungi albe de piatra cu cuvinte aurite
adancite in ea, de unde firul blond de par incepe sa urce spre fata plecata
peste cruce intr-o imbratisare dureroasa si oculta. Umbre ale soarelui conturau
nodul de matase neagra din parul ei. Soaptele ei de pian imi spuneau numele,
imi vorbeau in cuvinte cunoscute. Am intins mana plina de pamant spre ea sa
micsorez distanta,
sa alunec peste iarba, apa si timp spre ea. Ne-am atins
mainile, bratele, i-am mirosit parul si-am inghetat in imbratisarea ei atat de
placuta si respingatoare. Ma arunca atat de departe in lacrimi tinandu-ma
strans aproape intrand in mine, strivindu-ma. Ea cu un al nume, ea; eu, eu cu
un alt nume.
Eram amandoi intinsi pe pamantul asezat peste mormantul la
capatul caruia crucea adancita in cuvinte purta numele ce nu mi-l aduceam
aminte. Atunci, de-abia atunci am inchis ochii in liniste, fara cantece si
pian. Trezindu-si nalucirea in privirea mea s-a cutremurat si-a fugit in
spaima, spre departare, spre nebunie lasand in urma timpul intors inaintea
vremii, graba pasilor mei de a fi venit sa-mi vad moartea.
Si daca m-am ucis de ce sunt aici sa privesc?
-M-ai
ucis pe mine, salvandu-te. Alearga acum dupa ea!-
Am plecat inapoi spre mine, sa va povestesc din nalucirea
atinsa de nebunie alegand spre fotoliul din fata ferestrei inalte.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu