Ceva timp
A trebuit sa fie necesar ceva timp pana
sa conturez bine inconjurul, culorile si locul. Percepeam definirea exterioara
a formele, si a culorile, insa legatura cu ceva cunoscut, familiar era grea. Am
dormit in padure asezat cu nesomn peste iarba uda de toamna.
A fost sau sunt naluc.
Am incercat sa gasesc obisnuinta cautand in lucruri. Am cautata ordinea, am
cautat familiarul in aceleasi lucruri ce parca nu imi apartineau chiar daca
erau aceleasi. Simteam inauntru cum ceva vrea sa rupa, sa sparga locul moale
cautandu-l pentru a evada in distrugerea echilibrului si a ecoului gol.
Priviti de apoape
peretii aveau mici crapaturi, mici locuri unde golul putea sa treaca dincolo de
ei, lasand loc sa intre caldul de afara. Acolo e primavara, e cald si ploaie.
-Ce este aici? Ce pamant este acesta?
Cine vorbeste? Sau vorbesc?-
Erau alte intrebari
ale altor cuvinte. Cuvintele mele se oprisera in fata imaginii. Era locul unde
a stat, unde si-a pascurs viata si apoi a disparut. A inchis ochii si-a
disparut. Raze din prezenta ei inca sunt aici, asa cum si eu sunt fara
raspunsuri. Voi incerca sa parcurg culoarul spre iesirea din aceasta incapere a
casei, trecand pe langa masa cafenie peste care este asternut ca un gand
polenul scurs de fluturii timpului, atingand cu palma dreapta lemnul scaunului,
insa nu inainte de a-mi aseza privirea spre locul unde ea inca era, asezandu-ma
ca dintr-o lunga cadere in fotoliul ce pazea tocul usii. Am vrut sa-mi inchid
ochii sa privesc in fantasme si-n naluciri de peste timpul trecut, de peste
anii ce-au distrus, insa ceva imi tinea ochii deschisi intr-o halucinatie fara
vreo noima: era ea. Asezata dincolo de crapaturile fine ale peretilor.
A fost o nalucire.
Mi-am amintit cantecele, versurile si strigatele. Mi-a adus aminte copilaria si
placearea a nu avea. Gustul putin.
I'll simt cum cauta
moalele si nedumerit ma urmez iesind te sub tocul pazit de fotoliul din care ma
ridicasem alergand fantasma, naluca ei. Am uitat versurile, am uitat de ce ca
un om rabdator uitat de cei iubiti.
Sunt inca singur aici
pornit dupa ea. As putea sa va spun cum a intins mana-i alba dupa a mea si m-a
luat cu ea dincolo de aceasta asezare. M-a dus peste natura, timp, peste o
durere vesteda si clara. Era durerea ei si ma durea pe mine, intr-un alt mod,
intr-o alta rezonanta. Timpurile difereau: al meu era trecut, al ei prezent. Ea
traia aceasta toamna, eu primavara ocupata de toamna. Sau poate eu traiam
toamna asta si ea primavara ce va fi invins aceasta toamna. In plimbari
alergate dupa ea, dupa iluziile razelor ei si dupa galbenul din parul ei natura
m-a inconjurat cu un abur dens ce-mi linistea durerea.
Acolo era un loc unde
eram inmormantati. Eram noi toti. Eram multi. Era campul, era pustiu.
Eram inconjurati de un
abur dens neasemuit cu ceata. Aerul usor umed se incalzea cu fiecare
respiratie. Cu fiecare parte inspirata
din abur eram mai departe de acea durere. Ploaia se va fi oprit cu mult
inaintea ajungerii aici insa inca e prezenta ca o stafie deasupra mormantului
unei civiliatii asa cum noi stateam in natura unui eden tomnatic parasit,
deasupra mormantului nostru. Noi...dar care..caci sunt eu. Atat. In ritm de
picaturi mici, rare ca aerul striga departarea cu pomii ei, cu aerul si cu
necunoscutul ei. Aici cred ca se ascunde el, se aud vocile cu cantecele lor.
-Aici esti tu singur. Eu nu sunt
acolo…-
Din nou ma infior si
inchid ochii sa plec in fantasmele mele, in povestile din care gust zambetul si
nebunia ultimei clipe. Sa-mi amintesc luciditatea, sa fug nebuneste din aceasta
nebunie prin nebunia luciditatii unui nebun ce-i ingropat sub pamantul din care
este rasarita aceasta iarba peste care m-am asezat inchizand ochii. Pamantul e
drept si neted intinzandu-se pana la baza unei cruci lungi albe de piatra cu
cuvinte aurite adancite in ea, de unde firul blond de par incepe sa urce spre
fata plecata peste cruce intr-o imbratisare dureroasa si oculta. Umbre ale
soarelui conturau nodul de matase neagra din parul ei. Soaptele ei de pian imi
spuneau numele, imi vorbeau in cuvinte cunoscute. Am intins mana plina de
pamant spre ea sa micsorez distanta,
sa alunec peste iarba,
apa si timp spre ea. Ne-am atins mainile, bratele, i-am mirosit parul si-am
inghetat in imbratisarea ei atat de placuta si respingatoare. Ma arunca atat de
departe in lacrimi tinandu-ma strans aproape intrand in mine, strivindu-ma. Ea
cu un al nume, ea; eu, eu cu un alt nume.
Eram amandoi intinsi
pe pamantul asezat peste mormantul la capatul caruia crucea adancita in cuvinte
purta numele ce nu mi-l aduceam aminte. Atunci, de-abia atunci am inchis ochii
in liniste, fara cantece si pian. Trezindu-si nalucirea in privirea mea s-a cutremurat
si-a fugit in spaima, spre departare, spre nebunie lasand in urma timpul intors
inaintea vremii, graba pasilor mei de a fi venit sa-mi vad moartea.
Si daca m-am ucis de
ce sunt aici sa privesc?
-M-ai ucis pe mine, salvandu-te.
Alearga acum dupa ea!-
Am plecat inapoi spre
mine, sa va povestesc din nalucirea atinsa de nebunie alegand spre fotoliul din
fata ferestrei inalte.
Partea 2
Am urmarit-o asa cum foamea alearga ultimul fir de coasta,
pana s-a aruncat in firele inalte si verzi din iarba pe care le-a intins sub
caderea peste negura de sub ele asezata ca o moarte neprielnica a intrebarii
desfacerii unui fir din univers spre materia neinsufletita, coborandu-se peste
ele lin, liniar si deschizandu-si cutele din inima brutalizand durerea. M-am
napustit cu o putere smulsa din tacerea unei morti blande, nebatranesti si fara
spaima asupra locului peste care ma aflam sa imi ascund siretenia de a nu o
asculta in obiceiul carturesc ci ca vulpea strivita sub uciderea puilor nou
nascuti sa ascult glasul nedestinat al tacutei vorbiri in sine. Acum se intalnise ea pe sine sa isi vorbesca,
sa ii vorbeasca sa se inteleaga. Pamantul bland si intelegator o primeste sa-i
povesteasca despre ea sa ii imbrace spatele cu fire usoare invizibile din
praful altor coaste. Firele crescute in forma de iarba inalta ma inconjoara
intr-o paza si de a nu ma apropia de ea dar si pazandu-ma de intamplarile
absurd colorate ce se desfasurau odata cu atigerea ei cu pamantul. Oboseala s-a
transformat in vis, intr-o ceata impregnata cu aer de somn si lumea asta cu
pamant cu tot, cu mine cu ea, cu vocea gandurilor ei si trairi devine vis.
A inceput sa strige sa vb parca in gol parca inspre capatul acesta de
pamant crescut sub iarba ce se termina fara stanci intr-o cadere lunga in mare.
Vorbea cu golul, striga in aer si ii vorbea, I'll intreba, striga spre el
cerandu-i.
- Am sa devin dor, si dor de chemarea ta, chemarea mea spre tine. Devin
captiv sub perdeaua asta in care nu multi sunt prinsi si nu pot sa ma abat din
drum, sa ma intind spre tine, spre tu, spre cum se numeste locul acela al
fratilor, acel loc asezat peste ape. Totul se termina acum cand scriu, se
incheie simfonic si multe viori si multe voci. Pornesc sunete mai vii ce usor
se incheie prevestind o moarte linistita a totului ce se imbraca acum in
hainele altuifel de tot. Nu o sa ma abat din drum, o sa devin intai realitatea
visului, clipa aceea de constienta a
visul parfumat pentru ca apoi plecand din drum sa fiu visul realitatii.
Cand imi lipseste nesomnul noptilor lungi, cam rar ce-i just, ma las ascultat
de sunetul nopti si-apoi vorbim, vorbesc. –
Asa este vocea ei cand striga.
Pe mana dreapta am
urma ta. Tu nu te cunosti, nu iti stii dramele nedeslusite petrecute in
distanta si trecut din care iese pasiunea asta obscur nederterminata a unei
nopti de joi. Tu ai o nevoie absurda de necunoscut, asa cum eu tind spre
trecut. Am nevoie de clar, de noapte, de voci si acum de tine. Chiar acum. Cand
tu te-ai refugiat sub acest nu vreau fara costienta, spre fuga.
- Dar vreau si este magnific. Nu spun asa cum nu am spus nu vreau, doar
nu. -
Si vino, asculta incet.
Am sa fug spre altceva spre ceea ce mi-e
numit somn, spre ce e sus si sub puterea jumatatii de mijloc, stiu ca el este
nucleu, el este eu adica sufletul cel ce spune usor ce sa faca partea de sus a
mea si ea spune carnii cum sa se poarte.
Eu doar stiu ca vreau si da as rupe
acest real spre insula mereu calda in care construim colibe, sa pescuim, sa
culegem flori si sa crestem rosii. Nisipul sa fie aur grunjos, frunzele mari ca
zilele in care nu faci nimic si rupi bete la fiecare clipa trecuta peste soare
sau asa cum zaci a tacere sub el sa treaca peste mare. Aici nu sunt pietre sub
apa in care sa calci sa iti rupi degetele si sa te doara talpile. E limpede ca
si apa dulce ce-si varsa izvorul fin in sarea din apa multa.
-
tam tutum ta na nam-
Da cantam din imaginatie in vorbe in
pustietate. Nu e gol nici departare. Da suntem noi doar noi asa cum putem fi si
aici in carnea asta a urii cuvintelor si sufletului, doar ca asa am crestut sub
umbra altori firi si numai aici in insula fara golf putem face sa fim asa, si
asa cum zeii ravnesc sa fim. Unul dintre destine si cel de-al serii fara
electricitate a spus ca albastrul e culoarea si fara perdele si cortine
albastre doar albastru.
- tampitule ai spus ca nu o sa scrii despre dragoste niciodata!-
Dar nu e dragoste e doar ce-mi place, ce
ma rupe de voi si de tine si ma duce la mine, ma aduce la mine, ma face eu.
-- ti-am spus sa mi-l lasi mie sa mi-l lasi.--
Ai vorbit cu mine, ci nu cu el.
-are sa ma ucizi, are sa ma ucida ea. Am sa ii spun sa te cunoasca sa
stie cine suntem si cine esti-
-- te voi ucide eu sa il lasi mie, il voi imbratisa pana mori tu--
Te rog, nu ma ucide, te rog fii cu mine
asa cum parul din blond iti devine saten si castaniu carlionatat, chitara nu
stie decat o piesa, tu nu stii decat unul din noi cei uitati cand voi mergeti
spre ce al voustru. L-as fii strans eu demult de gat demult.
-- te rog...—
Eram la marginea unui gol asemanator celui din mine, peisajul visului era
ce simt ce-i in mine. Pulberi de valuri sparte, cuvinte fara inteles, gol,
puterea caderii, vointa deoprita a marii de a-si arunca perpetuu valurile in
tarmul inalt peste care ma asez.
O parte din strigatele vorbelor ei le simteam cand se aruncau inspre mine
cu viteza unei caderi libere. Striga sufland in departare:
- de ce nu I'll lasi? De ce nu
taci? I'll certi cand I'll doare, I'll trantesti dupa ce tocmai s-a ridicat
faci tot ce lumea nu a gandit ca sa I'll determini sa te ucida,
Asta vrei? Asta vrei? Spune! Vrei sa I'll vezi cum moare.
Nu de putine ori l-am oprit din a te ucide. L-am gasit cu mainile stranse
in jurul gatului gata sa te sugrume, dar simteam cum dorinta lui de fi, teama
de durerea lor si de gol l-a oprit sa isi impinga gatul inspre maini.
Vedeam acest vis ca atunci cand visezi inspre viata ta, inspre momentele
in care uiti, inspre golul din memorie care te pastreaza dincolo de nebunia
sinelui. Dupa o lunga pauza din care devenisem sparturi din nimic, am revenit
in simturi ca dintr-o moarte de bun simt si-am plans in aceleasi lacrimi ca si
cuvintele ei.
-te rog...lasa-mi-l mie. Lasa-ma sa
plang cu el, sa ii cant eu departarea si sa ii povestesc viata lui, vietile lui
si cuvintele din cantecele pentru el. Te rog nu-l lasa sa te ucida. Asa cum el
vorbeste singur cu tine, asa vorbesc eu cu el singur, cu tine.
S-a ridicat dinpre mare, m-a luat in brate si-a tacut.
