Cand
am fost intaia oara acolo la el sa il revad pe acel prieten s-au povestit
multe. Il cunosc decand tin minte. Ne cunoastem. Am urcat la ultimul etaj al
unei cladiri. Acolo locuia. Deseori urcam acele scari cu placi de marmura
colorata in pete murdare. Foarte des, defapt doar de smi-am imaginat drumul
spre casa aceea.
De fiecare data cand eram
acolo patratele mici isi schimbau culorile, pozele din pictura ca si cum
vopselele erau independente de rame, erau altele si uneori erau sfinti alteori
naturi, ba chiar portrete sau resturi din scheletele corpurilor descompuse. In
jos se vedeau uneori franturi de munti, varfuri si pete de nori. Mereu cand
mergeam in camera incapatoare cu peretii lemnosi vopsiti alb serveam impreuna
cina, si-ascultam povestile ce nu le spune, ce nu se spun. Povestile, viata sa
necunoscuta de nimeni si uneori nici de el. In timpul vizitelor mele, in timpul
cinelor i-am spus ca as vrea sa merg la marea de stuf si papura, sa vad
colibele, corpurile sa gasesc lacul. Sa ii vad pietrele reflectate din munti din departarea
ascunsa de copaci. El mi-a povestit
despre aventurile lui in acel loc pe care pana atunci credeam ca mi-l imaginez.
In povestea
lui descrierile erau scurte si fara sens fara prea mare interes insa neobisnuit
de asemanator cu ceea ce stiam din sine. Intrebarile mele toate punctau
aceleasi raspunsuri din care se nascusera si intrebarile. Totul avea o stranie
cunoscuta convergenta.
In povestile sale apareau si oamenii asa cum numea el
trupurile ce le cunosteam eu, erau antrenati in ritualuri la care si el a luat
parte. Mi-a povestit cum intr-una din zilele timpului sau lasat acolo, l-au
adus in casele lor de lut si caramida arsa cu geamuri mici, perdele din canepa
adusa din alte orase, cu lampi si lumanari asezate in candelabre lustruite cu
ulei aromat. Mirosul de eucalipt, emanat de tavitele de argint puse deasupra
caldurii de flacara a lumanarilor pitice, era prezent in aceste incaperi dupa
lasarea serii. Dealtfel pana in vremea luminii crepusculare aceste camere erau
goale, cu mai putina lumina, ei fiind in permanenta comunicare cu tot ce
inconjura exteriorul acestor inacaperi. Isi petreceau mare parte din timp
scufundati in apa lacului ascuns de marginile inverzite. Sub mirosul de
eucalipt cald s-au asezat pe podeaua de pamant invelit in tesaturi cu motive
liniare, in forma de cerc in jurul unei mici sculpturi intr-o bucata de lemn
moale. Toti au asezat in fata lor, aproape ce acel model din lemn lucruri de
prêt : fire de iarba dintr-o specie putin cunoscuta, petale de flori,
radacini din arbori, miresme, pietre colorate din marginea lacului, vase cu apa
de diverse culori, pene din culorile aripilor. Camera era imbacsita in miros si
claritate, deveneau toate translucite, usor mai clare, mai putin vizibile si
totusi totul era atat de clar si de lin. Indoiala se indrepta spre originea
eucaliptului. Ei nu erau nicicum surprinsi de aceasta stare, era naturala lor.
Noaptea a fost primita in cantece, dansuri in aceeasi formatie de cerc, si apoi
a fost preschimbata in zori in liniste, nesomn si ganduri comune ale cercului.
Apoi i-au intins modelul de lemn moale sa rupa cu varful unghiei o parte mica
si sa o inghita pentru a putea trece in zi, peste dimineata. Si ei, cu totii au
facut la fel. Asa s-a petrecut noaptea prefacuta in zori alaturi de acei oameni
ce eu ii stiam drept trupuri. Barbatii aveau asemeni femeilor parul blond. A
continuat povestea spunandu-mi cum dupa ce au rapus dimineata, in drumul lui a
intalnit toate lucrurile pe care inca nu le vazuse. Erau lucruri de prêt.
In vremea aceea timpul era bland asemenea soarelui.
-Asculta ! bland esti tu ca esti prost ! Nu e
nimeni si nimic bland-
Coborand etajele toate ajuns in
strazile nocturne le plimb pana la granita lunii ce s-a ridicat brusc asemenei
intrebarii de ce. Ignorand toate aceste semne merg sa imi petrec insomniile in
luminile orasului. Mi-am asezat fotoliul langa fereastra inalta si asteptam
privind orasul. Asteptam ca un gand rapus de nesomn. Am decis sa petrec zorile
si apoi sa merg sa ii cer raspunsuri. Plecarea mea a fost intarziata de lupta
corpului cu gandurile, de incontrolabila inconstienta a sinelui, de vise.
Am
visat o viata intamplatoare cu obiceiuri ce devin substanta, natura si om. Omul
era mereu la fel. Il credeam schimbat,il voiam schimbat.
-Si tu esti mereu la fel –
I-am
visat zilele trecand, pe el mergand dupa ordinea lor. Dupa intreruperea visului
am ales sa ii cer raspunsuri,sa ii cer povesti. Toate etajele s-au terminat. Am
ajuns in camera acelorlasi pereti de lemn pictati in alb. M-am asezat la masa.
Uneori pe o parte, alteori pe cealalta parte a aceleiasi mese. Decorul si de
astadata era altul, diferit. In afara mesei si a pozitiei patratelor pictate
totul era altfel asezat, colorat adus din timp amescat cu trecut si cunoscute
sentimente. Am stat intre povesti si discutii, am stat intre cine si cafele
prêt de zile si nedormite nopti. I-am
detaliat din vise, el mi-a spus interpretari multicolore. Mi-a povestit locuri,
obiceiuri si femei blonde cu parul lung si forme discrete. In acele cateva zile
interiorul era acelasi. Schimbam doar locul pe o parte sau alta a mesei.
Dupa
lungul nesomn lipsit de insomnie dar indestulat de dorinta m-am aflat intr-o
stare de incostienta sumbra, rece ca o ploaie in mijlocul iernii cazuta intr-o
continua cearta cu zapada, asezat intr-un fotoliu imbatranit de alte generatii
inaintea mea in fata unei ferestre inalte privind orasul adus la marginea
diminetii la ultimul etaj al unei cladiri.
E vremea devreme sa
imi imaginez ceata, sa plec spre locul acela, chiar daca niciodata nu am
indraznit sa merg, sa incerc macar. Aici, pasii cunosc obiceiurile iar
obiceiurile sunt cel mai des asemeni fiecarei parti din praful orasului in care
bate mereu vantul.
-Monotonia asta a ta este scutul ce te apara
de explozie-
Era greu sa cred ca voi pleca spre locul aducerii aminte si al fiarelor insangerate in vederea zapezii.
-
Mi-a spus sa am grija de tine...-
Am plecat spre dimineata. Spre acea dimineata cu ceata, cu
campii inghetate pline de stafiile
timpului
trecut prin golul ochiului lasat in craniul ascuns sub iarba inghetata. Cerul, nevazut era strapuns prin clarul de ceata, de locul
pe care noaptea il lasa dimininetii sa se aseze sub stratul de ceata, doar de
aventurile unor pasari de a-si ascunde apripile in ceata, sa isi confunde
fulgii cu ea ca sa devina ceata.
Pete din culoarea craniului pe campiile pline de aerul
sumbru, negru inchis al unei morti
soptite
in urechea unei pierdut in pustiul cetii. Am sa patez neculoare acestei campii,
acestei
plaje
a marii fara izvor cu rosul inchis in purpur al salivei cu care mi-am patat
degetul.
-Tu nu poti sa fii fericit! N-o mai fa pe grozavul!-
Daca
aud numai cu o ureche imi pierd controlul. Devin frunzele ce ne invaluie aerul
si substanta
creierului
cand respiram fumul ars al trecerii lor prin foc. Asa simt, asa te simt. Te
asociez cu
fumul
ca sa te pot respira, inhala. Trebuie sa te pitesc in mine ca sa pot sa te
apar.
Acum
ca te simt, asa ca niciodata te port si ma port spre campia stranie. Acum am
curaj sa pasesc
spre
nisipul plajei acelea. Acolo am sa intalnesc ridicarea cetei, acolo se
distruge.
-Intelege ca esti singur sau cel putin singur-
Acolo
cand am sa ajung, inseamana ca am incercat inca o data. Vei afla si tu ca am
incercat.
Acolo
cand am sa ajung, voi intalnii pasarile, voi respira ceata si fara ea am sa pot
sa vad
tarmul,
marea, vantul, nisipul si vaporii izbiti de valuri in stanci.
Din
acei mici, minusculi vapori vor rasarii seminte de fluturi si pene de cocor cu
care am
sa
construiesc stuful pentru coliba de pamant in care am sa te scot din mine sa
iti arat cum
dispar.
Ai sa ramai acolo pana ma regasesti. Acum eu plec spre ceata spre reintoarcere.
Te
las aici sa privesti trupurile sa le inveti povestea. Am sa merg sa culeg
ceaiul, fructele lui, petalele pe care le voi lasa sa te imbie cu gustul lor in
absenta mea. Te vei bucura de cadura emanata de stuful ce acopera aceste
unghiuri ale peretilor si de papura incandescenta a emanatiei de fum si de
vapori ce iti vor spune ce voi fi facand cand voi inspira acelasi miros in
orice alta coliba, han sau ceata. Te vei plimba diminetile sub ceata, vei gasi
frumosul fir de iarba aplecat spre apa, spre pamant in incercarea lui de a nu
fi sub domnia anotimpului. Vei descoperi lacul ce l-am presarat cu natura cu
nuferi, umbre, culori reflectate din stancile muntoase si fara colturi, frunze
ale anotimpului trecut si salbaticia ce l-a decorat cu spini din vrejurile unor
albe frunze de plante otravite cu umanitatea luata din timpul oamenilor
deveniti trupuri. Eu am sa vin, tu o sa fii aici.
Voi
pleca, voi merge spre povesti. Am sa merg cu drumul de intoarcere spre unde
te-am lasat in vara, rosul amurg al lui august.
Acolo unde inca este cald, unde umbra inca are iz de gheata din apa
proaspata. Acolo am sa fac plimbari nocturne, am sa cunosc drumul dinainte sa
il parcurg. Am sa invat poteca si sa descopar locuri deja cunoscute. Oamenii ce
strbat acele locuri din obisnuinta, statornicie sau din dorinta trecerii vor fi
fi placuti de vederea mea, unii vor ocolii poteca ce o strabat lasand gadurile
sa se lupte intre intrebari, altii vor face semne de salut. Dupa cate obisnuite
zile de plimbari cu totul felurite si dupa cateva zile de nesomn voi fi chemat
de cea mai indepartata piatra a malului sa privesc atunci spre larg.
Si
cand voi fi gata dupa numeroase opriri si intoarceri din drum, voi ajunge. Ma
voi oprii adesea dupa lasarea serii in locul acela cu banci lungi de lemn si
mese unde acordurile nu se opresc, acolo unde e muta vorba in absorbtia
sunetelor. Indiferent de vantul inghetat cu briza amara acolo bancile sunt
mereu acoperite cu oameni, localnici sau trecatori: sunt absorbiti de sunete.
In opririle mele acolo am sa ascult povesti cu oameni fugiti din viata, sau
reintorsi din fuga. Povesti ale oamenilor ce uneori imi seamana sau poate vreau
eu sa le seman. Sunt si seri in care opririle acolo ma dezgusta si ma fac sa
plec spre coliba sau spre alte poteci. Dar de cateva zile doar merg acolo si
vreau sa plec mai departe si ma intorc. Nu are sa imi fie dor de tine. Alfa de
pe acum ca aici nu este inca intreaga, nu esti toata. Voi fi vinovat ca nu
te-am expirat toata, dar o parte din tine va fi cu mine ca sa pot sa revin, sa
stiu mirosul ca sa ma pot intoarce.
Satul
de aceleasi saluturi, aceleasi gesturi, semne, cuvinte, dar nesatul de zgomot
voi merge sa imi las gandurile in lupta dar nu cu intrebarile ci intre ele. Voi
lasa nisipul sa se aseze sub talpile mele, sa las urme pe care vantul se
risipeste in taisuri de varf de lama. Ajuns in liniste, dupa ce s-au potolit
gandurile am putut sa simt talpile ude, era placut, sarat si eu eram ajuns la
marginea malului, la tarm, la capatul lui. Acolo totul a devenit mai clar,
puteam chiar sa te vad dincolo de ceata, nu aveam nevoie nici de mirosul
frunzelor, nici de ultima bucata din tine pastrata. Eram si eu clar, erau
limpezi cuvintele neintelese. Povestile corpurilor aveau sens, le cunosteam,
acele popoare..facusem parte din ele, eram eu, eram mai multi eu. Incepusem sa
vad ceea ce urmeaza, ma vedeam, ii vedeam pe ei, frunzele aveau forme
cunoscute, penele si ele, gandurile mele nu se mai certau, nu ma mai certau…era
liniste. Eram in liniste.
-
A trebuit sa vi pana aici sa intelegi ca esti singur! Ti-ai
pierdut timpul! Intoarce-te! –
A
inceput sa strige la mine atat de puternic incat vantul s-a napustit ca un
pericol. Sunt multe ce s-au intamplat si am sa ti le spun, insa intai sa ajung
acolo.
Acum
m-am intors. Tu esti aici. Acum sa descoperim lacul impreuna, sa culegem ceaiul
si florile.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu