miercuri, 17 decembrie 2014

Cartea 2 Povestile ei



Ceva timp


A trebuit sa fie necesar ceva timp pana sa conturez bine inconjurul, culorile si locul. Percepeam definirea exterioara a formele, si a culorile, insa legatura cu ceva cunoscut, familiar era grea. Am dormit in padure asezat cu nesomn peste iarba uda de toamna.
A fost sau sunt naluc. Am incercat sa gasesc obisnuinta cautand in lucruri. Am cautata ordinea, am cautat familiarul in aceleasi lucruri ce parca nu imi apartineau chiar daca erau aceleasi. Simteam inauntru cum ceva vrea sa rupa, sa sparga locul moale cautandu-l pentru a evada in distrugerea echilibrului si a ecoului gol.
Priviti de apoape peretii aveau mici crapaturi, mici locuri unde golul putea sa treaca dincolo de ei, lasand loc sa intre caldul de afara. Acolo e primavara, e cald si ploaie.

-Ce este aici? Ce pamant este acesta? Cine vorbeste? Sau vorbesc?-
Erau alte intrebari ale altor cuvinte. Cuvintele mele se oprisera in fata imaginii. Era locul unde a stat, unde si-a pascurs viata si apoi a disparut. A inchis ochii si-a disparut. Raze din prezenta ei inca sunt aici, asa cum si eu sunt fara raspunsuri. Voi incerca sa parcurg culoarul spre iesirea din aceasta incapere a casei, trecand pe langa masa cafenie peste care este asternut ca un gand polenul scurs de fluturii timpului, atingand cu palma dreapta lemnul scaunului, insa nu inainte de a-mi aseza privirea spre locul unde ea inca era, asezandu-ma ca dintr-o lunga cadere in fotoliul ce pazea tocul usii. Am vrut sa-mi inchid ochii sa privesc in fantasme si-n naluciri de peste timpul trecut, de peste anii ce-au distrus, insa ceva imi tinea ochii deschisi intr-o halucinatie fara vreo noima: era ea. Asezata dincolo de crapaturile fine ale peretilor.
A fost o nalucire. Mi-am amintit cantecele, versurile si strigatele. Mi-a adus aminte copilaria si placearea a nu avea. Gustul putin.
I'll simt cum cauta moalele si nedumerit ma urmez iesind te sub tocul pazit de fotoliul din care ma ridicasem alergand fantasma, naluca ei. Am uitat versurile, am uitat de ce ca un om rabdator uitat de cei iubiti.
Sunt inca singur aici pornit dupa ea. As putea sa va spun cum a intins mana-i alba dupa a mea si m-a luat cu ea dincolo de aceasta asezare. M-a dus peste natura, timp, peste o durere vesteda si clara. Era durerea ei si ma durea pe mine, intr-un alt mod, intr-o alta rezonanta. Timpurile difereau: al meu era trecut, al ei prezent. Ea traia aceasta toamna, eu primavara ocupata de toamna. Sau poate eu traiam toamna asta si ea primavara ce va fi invins aceasta toamna. In plimbari alergate dupa ea, dupa iluziile razelor ei si dupa galbenul din parul ei natura m-a inconjurat cu un abur dens ce-mi linistea durerea.
Acolo era un loc unde eram inmormantati. Eram noi toti. Eram multi. Era campul, era pustiu.
Eram inconjurati de un abur dens neasemuit cu ceata. Aerul usor umed se incalzea cu fiecare respiratie.  Cu fiecare parte inspirata din abur eram mai departe de acea durere. Ploaia se va fi oprit cu mult inaintea ajungerii aici insa inca e prezenta ca o stafie deasupra mormantului unei civiliatii asa cum noi stateam in natura unui eden tomnatic parasit, deasupra mormantului nostru. Noi...dar care..caci sunt eu. Atat. In ritm de picaturi mici, rare ca aerul striga departarea cu pomii ei, cu aerul si cu necunoscutul ei. Aici cred ca se ascunde el, se aud vocile cu cantecele lor.
            -Aici esti tu singur. Eu nu sunt acolo…-
Din nou ma infior si inchid ochii sa plec in fantasmele mele, in povestile din care gust zambetul si nebunia ultimei clipe. Sa-mi amintesc luciditatea, sa fug nebuneste din aceasta nebunie prin nebunia luciditatii unui nebun ce-i ingropat sub pamantul din care este rasarita aceasta iarba peste care m-am asezat inchizand ochii. Pamantul e drept si neted intinzandu-se pana la baza unei cruci lungi albe de piatra cu cuvinte aurite adancite in ea, de unde firul blond de par incepe sa urce spre fata plecata peste cruce intr-o imbratisare dureroasa si oculta. Umbre ale soarelui conturau nodul de matase neagra din parul ei. Soaptele ei de pian imi spuneau numele, imi vorbeau in cuvinte cunoscute. Am intins mana plina de pamant spre ea sa micsorez distanta,
sa alunec peste iarba, apa si timp spre ea. Ne-am atins mainile, bratele, i-am mirosit parul si-am inghetat in imbratisarea ei atat de placuta si respingatoare. Ma arunca atat de departe in lacrimi tinandu-ma strans aproape intrand in mine, strivindu-ma. Ea cu un al nume, ea; eu, eu cu un alt nume.
Eram amandoi intinsi pe pamantul asezat peste mormantul la capatul caruia crucea adancita in cuvinte purta numele ce nu mi-l aduceam aminte. Atunci, de-abia atunci am inchis ochii in liniste, fara cantece si pian. Trezindu-si nalucirea in privirea mea s-a cutremurat si-a fugit in spaima, spre departare, spre nebunie lasand in urma timpul intors inaintea vremii, graba pasilor mei de a fi venit sa-mi vad moartea.
Si daca m-am ucis de ce sunt aici sa privesc?
            -M-ai ucis pe mine, salvandu-te. Alearga acum dupa ea!-
Am plecat inapoi spre mine, sa va povestesc din nalucirea atinsa de nebunie alegand spre fotoliul din fata ferestrei inalte.






















Partea 2


Am urmarit-o asa cum foamea alearga ultimul fir de coasta, pana s-a aruncat in firele inalte si verzi din iarba pe care le-a intins sub caderea peste negura de sub ele asezata ca o moarte neprielnica a intrebarii desfacerii unui fir din univers spre materia neinsufletita, coborandu-se peste ele lin, liniar si deschizandu-si cutele din inima brutalizand durerea. M-am napustit cu o putere smulsa din tacerea unei morti blande, nebatranesti si fara spaima asupra locului peste care ma aflam sa imi ascund siretenia de a nu o asculta in obiceiul carturesc ci ca vulpea strivita sub uciderea puilor nou nascuti sa ascult glasul nedestinat al tacutei vorbiri in sine.  Acum se intalnise ea pe sine sa isi vorbesca, sa ii vorbeasca sa se inteleaga. Pamantul bland si intelegator o primeste sa-i povesteasca despre ea sa ii imbrace spatele cu fire usoare invizibile din praful altor coaste. Firele crescute in forma de iarba inalta ma inconjoara intr-o paza si de a nu ma apropia de ea dar si pazandu-ma de intamplarile absurd colorate ce se desfasurau odata cu atigerea ei cu pamantul. Oboseala s-a transformat in vis, intr-o ceata impregnata cu aer de somn si lumea asta cu pamant cu tot, cu mine cu ea, cu vocea gandurilor ei si trairi devine vis.
A inceput sa strige sa vb parca in gol parca inspre capatul acesta de pamant crescut sub iarba ce se termina fara stanci intr-o cadere lunga in mare. Vorbea cu golul, striga in aer si ii vorbea, I'll intreba, striga spre el cerandu-i. 
                - Am sa devin dor, si dor de chemarea ta, chemarea mea spre tine. Devin captiv sub perdeaua asta in care nu multi sunt prinsi si nu pot sa ma abat din drum, sa ma intind spre tine, spre tu, spre cum se numeste locul acela al fratilor, acel loc asezat peste ape. Totul se termina acum cand scriu, se incheie simfonic si multe viori si multe voci. Pornesc sunete mai vii ce usor se incheie prevestind o moarte linistita a totului ce se imbraca acum in hainele altuifel de tot. Nu o sa ma abat din drum, o sa devin intai realitatea visului, clipa aceea de constienta a  visul parfumat pentru ca apoi plecand din drum sa fiu visul realitatii. Cand imi lipseste nesomnul noptilor lungi, cam rar ce-i just, ma las ascultat de sunetul nopti si-apoi vorbim, vorbesc. –
Asa este vocea ei cand striga.
Pe mana dreapta am urma ta. Tu nu te cunosti, nu iti stii dramele nedeslusite petrecute in distanta si trecut din care iese pasiunea asta obscur nederterminata a unei nopti de joi. Tu ai o nevoie absurda de necunoscut, asa cum eu tind spre trecut. Am nevoie de clar, de noapte, de voci si acum de tine. Chiar acum. Cand tu te-ai refugiat sub acest nu vreau fara costienta, spre fuga.
  - Dar vreau si este magnific. Nu spun asa cum nu am spus nu vreau, doar nu. -
Si vino, asculta incet.
Am sa fug spre altceva spre ceea ce mi-e numit somn, spre ce e sus si sub puterea jumatatii de mijloc, stiu ca el este nucleu, el este eu adica sufletul cel ce spune usor ce sa faca partea de sus a mea si ea spune carnii cum sa se poarte.
Eu doar stiu ca vreau si da as rupe acest real spre insula mereu calda in care construim colibe, sa pescuim, sa culegem flori si sa crestem rosii. Nisipul sa fie aur grunjos, frunzele mari ca zilele in care nu faci nimic si rupi bete la fiecare clipa trecuta peste soare sau asa cum zaci a tacere sub el sa treaca peste mare. Aici nu sunt pietre sub apa in care sa calci sa iti rupi degetele si sa te doara talpile. E limpede ca si apa dulce ce-si varsa izvorul fin in sarea din apa multa.
 - tam tutum ta na nam-
Da cantam din imaginatie in vorbe in pustietate. Nu e gol nici departare. Da suntem noi doar noi asa cum putem fi si aici in carnea asta a urii cuvintelor si sufletului, doar ca asa am crestut sub umbra altori firi si numai aici in insula fara golf putem face sa fim asa, si asa cum zeii ravnesc sa fim. Unul dintre destine si cel de-al serii fara electricitate a spus ca albastrul e culoarea si fara perdele si cortine albastre doar albastru.
  - tampitule ai spus ca nu o sa scrii despre dragoste niciodata!-
Dar nu e dragoste e doar ce-mi place, ce ma rupe de voi si de tine si ma duce la mine, ma aduce la mine, ma face eu.
  -- ti-am spus sa mi-l lasi mie sa mi-l lasi.--
Ai vorbit cu mine, ci nu cu el.
  -are sa ma ucizi, are sa ma ucida ea. Am sa ii spun sa te cunoasca sa stie cine suntem si cine esti-
   -- te voi ucide eu sa il lasi mie, il voi imbratisa pana mori tu--
Te rog, nu ma ucide, te rog fii cu mine asa cum parul din blond iti devine saten si castaniu carlionatat, chitara nu stie decat o piesa, tu nu stii decat unul din noi cei uitati cand voi mergeti spre ce al voustru. L-as fii strans eu demult de gat demult.
  -- te rog...—

Eram la marginea unui gol asemanator celui din mine, peisajul visului era ce simt ce-i in mine. Pulberi de valuri sparte, cuvinte fara inteles, gol, puterea caderii, vointa deoprita a marii de a-si arunca perpetuu valurile in tarmul inalt peste care ma asez.
O parte din strigatele vorbelor ei le simteam cand se aruncau inspre mine cu viteza unei caderi libere. Striga sufland in departare:
 - de ce nu I'll lasi? De ce nu taci? I'll certi cand I'll doare, I'll trantesti dupa ce tocmai s-a ridicat faci tot ce lumea nu a gandit ca sa I'll determini sa te ucida,
Asta vrei? Asta vrei? Spune! Vrei sa I'll vezi cum moare.
Nu de putine ori l-am oprit din a te ucide. L-am gasit cu mainile stranse in jurul gatului gata sa te sugrume, dar simteam cum dorinta lui de fi, teama de durerea lor si de gol l-a oprit sa isi impinga gatul inspre maini.
Vedeam acest vis ca atunci cand visezi inspre viata ta, inspre momentele in care uiti, inspre golul din memorie care te pastreaza dincolo de nebunia sinelui. Dupa o lunga pauza din care devenisem sparturi din nimic, am revenit in simturi ca dintr-o moarte de bun simt si-am plans in aceleasi lacrimi ca si cuvintele ei.
 -te rog...lasa-mi-l mie. Lasa-ma sa plang cu el, sa ii cant eu departarea si sa ii povestesc viata lui, vietile lui si cuvintele din cantecele pentru el. Te rog nu-l lasa sa te ucida. Asa cum el vorbeste singur cu tine, asa vorbesc eu cu el singur, cu tine.
S-a ridicat dinpre mare, m-a luat in brate si-a tacut.


duminică, 14 decembrie 2014



Sunt zilele acelea,
in care se innoreaza subit, monoton si fara motiv.
In care privesti strazile cu orele din privirile trecatorilor.
Ei merg, se intorc si te gasesc tot acolo.
Nemiscat in timp.
Sunt zilele acelea in care si vantul doare.
Off si glasul departarii si asa aproape...
Iti canta..
Te inseninezi in saracie, oameni urati,
mizerie si neliniste.
Sunt zilele acelea...
In care norii nu exprima,
in care taci, in care tu...
tu.. esti departarea.



Sa cantam,
                sa canti, sa ma canti.
Curand voi fi trecut peste ape. Timpul e scurt si vremea lunga.
E dincolo de stralucire,
tristetea mea ce se intinde lin.
E peste ape,
viata mea trecuta.

Sa ma canti atunci.

Of, ce lung e drumul, e lin si lung si drept.
Cu pasi, cu pasi peste papura uscata.
Cu talpi, cu talpi zgariate peste drum.

Ma privesc in apa ce m-a acoperit,
in imaginea ei in care sunt eu, sunt eu intre ape, sunt eu in drum peste ape,
sunt eu in drum spre dincolo de ape.

Sa ma canti atunci.

Dincolo de stuf sunt eu.
Dincolo de papura sunt eu.
Dincolo de aceasta lume voi fi eu.

Sa ma canti atunci.

Frica de fluturi







Schimbam
lucruri modificate
prin desene ale meduzelor ratacite
prin ferestre.

-Priveste desenul plasticului
  rupt si intins
  de mana subtire a omului
  cu gandul stins.
  E numai un contur
  al valorilor din jur.-

Clepsidra probabila se intoarce amplu
dinspre om spre om.
Soaptele s-au stins
cand au fost pitite intr-un dulap.

Inca imi este
frica
sa scriu despre fluturi,
imi e frica de ce se intampla
in momentele in care uiti.

   -Apusul soarelui-
Ce sunt momentele in care uiti?
Se face gol privind spre ele,
se umple vidul lasat de amintirea lor.
Si ce frumosi.
Mana este un fluture micsorat in valuri si vapori
si stropi de mare izbita
in stancile din care au rasarit fluturi si
flori de fluturi.

  -Frenezii-

Asa cum soarele apune haotic, versurile sunt cuvinte rasarite din stancile lovite de
fluturele micsorat.