The grass was greener

Vise, fantasme, trairi, lumi, alte lumi, si eu.

Seara se auto proclama invingatoare asupra zilei, sfarsita prin inrobirea in fata crepuscului seratic.

Ploua. Si ploua cu aceeasi ploaie, cu aceleasi culori, cu acelasi zgomot al picaturilor subtiri lovite in obiecte ascutite, rotunde si felurite. E o seara tipica, innecata in ploaie, prin jumatatea lui „ April.”

Eu cred ca nimeni din voi nu s-a gandit ca aceasta seara de care va povestesc, putea fii nascuta din povestile pierdute prin potecile padurilor dese, in care Zanele si Ielele au scris deasupra capului poetilor „ Intunecatului April”.

Seara a decurs cu influente linistite, nimic special; doar amintiri puternice, urate, fizice, ale urbanului necucerit de bun simt si constiinta.

Ploaie, lumini, curbe, faruri, geamuri pline de ploaie, seara, intuneric si atat.

Acum merg sa imi pregatesc cafeaua de dimintata, ce devine pe zi ce trece un ritual pe care il sarabatoresc in zilele libere, in care timpul este prietenul meu, si nu lupta impotriva mea.

In cele mai multe dimineti cafeaua este mediocra, intr-un pahar de plastic, iar eu sunt grabit cu treaba prin birou, ca in orice dimineata a gloriei muncii mele, cafea se duce din acel pahar de plastic ce trosneste cand il strang mai tare in mana, se raceste, si finalmente dispare fara ca eu sa fii simtit placerea aceea nebuna a unei cafele ce iti deschide dimineata sertarele catre tot ce ai nevoie in decursul acelei zile.

Masa de seara nu a existat. Aproape de miezul noptii corpul meu si-a gasit aparenta liniste in patul rigid si mic al camerei albe si vechi ce imi tine loc de casa.

In timpul noptii pe care o numesc seara am colindat in vise si fantasme locuri ce nu le stiam; locuri ce nu as dori sa le cunoasteti si voi dragii mei necunoscuti. Va relatez aceste lucruri cu precizie de finete neexacta.

Visele se intunecau in oameni ce nu ii stiam si lucruri urate, murdare ce nu vi le pot relata detaliat. Nu era nici limanul meu din vise, nici farul, nici patul de paie al batranului paznic al farului. Era lumea aceasta, dar oamenii erau altii, era frig. As pune famtasmele pe seara sanatatii, pe seama febrei...dar imi este teama sa nu ma insel. Erau tipete. Parea ca eu eram acolo si totodata absent. Frig si camera alba si veche. Nu era plaja mea fantasmica pe care o visam, nici stuful gros in care ma pierdeam gasing idei si esente ale lucrurilor lipsite de importanta.

Dupa experiente de aseara lucurile par mai mici, deformate, negenerale.

Camera alba si mica era infrigurata de frigul fantasmei si corpul meu simtea frigul camerel si frigul fantasmei si frigul...si imi tremura si il simteam rece... nu puteam controla miscarile sacadate, ritmice si nefiresti. In realul drum spre vechiul sifonier in care imi adapostesc hainele s-a aruncat peste corpul meu o navala asemuita cu un soc hiportermic...hainele, paturile, tremuratul erau in gloria frigului. Simteam frigul odata cu corpul meu, tremuram impreuna, cautam orice bucata de caldura , cautam sa nu mai tremuram; cautam sa fiu constient caci nu puteam stii daca eram ori ba. Sa fii pus aceste fantasme pe seama febrei ar fi fost nedrept caci obiectele nu zburau in jurul meu ca in copilaria febrei mele.

Ramasitele din fantasma noptii tocmai invinsa de lumina se ridica in umbrele hainelor in plus atarnate pe corpul meu, in norii josi, maniosi si aruncati peste acest oras mizer.

Ma voi vindeca de toate aceste vise, fantasme, de aceste lumi, si de alte lumi cand voi, dragii mei necunoscuti va veti aseza privirea pe aceste randuri in care sunteti prinsi si voi.